Fibrilația atrială și flutterul atrial

Fibrilația atrială este cea mai frecventă tahiaritmie supraventriculară susținută, incidența ei crescând cu vârsta. Pacienții cu fibrilație atrială au un risc de 5 ori mai mare de a dezvolta accident vascular cerebral.

Se caracterizează prin bătăi cardiace neregulate, cel mai frecvent rapide și prin aspectul ECG caracteristic. În fibrilația atrială, frecvența atrială este foarte mare (400-600/minut). Această frecvența nu este compatibilă cu supraviețuirea, dar o mare parte din impulsuri sunt blocate la nivelul nodului atrioventricular, care acționează ca o barieră protectoare astfel încât, în absența tratamentului, frecvența cardiacă poate ajunge la valori de 150 -180 de bătăi pe minut. În cele mai multe cazuri apariția fibrilației atriale se însoțeste de simptome precum palpitații, dispnee (lipsa de aer) la eforturi mici, angina, oboseala marcată amețeli etc.

Unul dintre riscurile majore legate de apariția fibrilației atriale este legat de posibilitatea formării cheagurilor de sânge la nivelul inimii, respectiv la nivelul atriului stâng și a unei anexe a acestuia, auriculul stâng (urechiușa atriului stâng), datorită stagnării sângelui. Consecința cea mai de temut este mobilizarea acestor cheagui în circulația sistemică, cu apariția emboliilor, cel mai frecvent cerebrale, dar și în alte teritorii (arterele membrelor, artere ale viscerelor etc.). Embolizarea la nivelul circulație cerebrale duce la apariția accidentului vascular cerebral (AVC) și a manifestarilor acestuia (paralizii, tulburări de vorbire și comportament, deces). Se apreciază ca aproximativ 1 din 5 accidente vasculare cerebrale au la bază un mecanism embolic.

Apariția fibrilației atrială este favorizată de prezența unor condiții si afecțiuni cum ar fi:

• vârsta înaintată;
• valvulopatii (modificări ale valvelor cardiace);
• hipertensiunea arterială (HTA);
• cardiopatia ischemică;
• hipertiroidia;
• obezitatea etc.

Fibrilația atrială poate aparea și la pacienții aparent sanatoși, în condițiile unui stres intens, a excesului de cofeină, alcool, a consumului de droguri precum și, uneori, în absența aparent a oricarui factor declanșator sau cauzal (vorbim în acest caz de fibrilația atrială izolată).

Fibrilația atrială poate fi:

• paroxistică, cu debut și sfârșit spontan.
• persistentă, cu durata prelungită sau la care tentativele de conversie la ritm sinusal au eșuat.
• permanentă – o bună parte dintre pacienți raman permanent în fibrilație atrială (conversia la ritm sinusal nu este posibilă sau de dorit). În czul acestora, tratamentul vizează menținerea unei frecvente cardiace cât mai apropiate de normal și la prevenirea complicațiilor.

Tratamentul se referă la:

• tentativa de restaurare a ritmului sinusal (ritmul cardiac normal) prin conversie electrică sau medicamentoasă.
• prevenirea recurentelor (reapariției), în caz de reușită inițială a conversiei la ritm sinusal.
• în cazul fibrilatiei atriale permanente, la controlul frecvenței cardiace, cu încercarea de menținere a acesteia la o valoare cât mai apropiată de normal.
• prevenirea complicațiilor embolice, respectiv prevenirea apariției accidentului vascular cerebral, a emboliilor periferice etc.

Cele mai frecvent folosite medicamente sunt:

• Betablocantele (metoprolol, bisoprolol, carvedilol, betaxolol etc.) – au rol in scăderea frecvenței cardiace, acționând la nivelul nodului atrioventricular.
• Blocantele canalelor de calciu (verapamil, diltiazem) – au efecte asemanatoare betablocantelor.
• Digoxina – tratamentul “istoric” al fibrilației atriale, mai puțin utilizată în prezent datorită efectelor adverse potențiale, pastrează un rol important la pacienții cu fibrilație atrială și insuficiență cardiacă (se recomandă monitorizare strictă).
• Medicamente cu acțiune antiaritmică specifică (ex.amiodarona, sotalol, propafenona, flecainida etc.) – cu rol atât în conversia la ritm sinusal cât și in prevenirea recurențelor.
• Tratamentul anticoagulant are drept scop prevenirea formării cheagurilor de sânge în inimă și a emboliilor cerebrale și sistemice.

Notă. Tratamentul anticoagulant este folosit și în alte afecțiuni, dintre care aminitim: tromboflebita profundă, embolia pulmonară, prezența trombilor intracardiaci, prezența valvelor cardiace mecanice etc.)

Tratamentul anticoagulant se inițiaza în spital, cu preparate injectabile, și se continuă la domiciliu prin administrarea de preparate orale. În țara noastră este disponibil tratamentul cu ACENOCUMAROL (Sintrom, Trombostop, Acenocumarol etc.).

Tratamentul anticoagulant este individualizat, dozele necesare variind de la un pacient la altul. Datorită variațiilor mari este necesară monitorizarea strictă cu ajutorul unei analize de sânge, INR, care se efectuează cel puțin o dată pe luna sau mai des, la indicația medicului. Administrarea unor doze prea mari de acenocumarol se corelează cu valori crescute ale INR și cu riscul apariției sângerarilor importante (ex. melena – prezența sângelui în scaun, hematurie – sângerari urinare, hematoame, echimoze, accidente vasculare hemoragice etc.). În acest caz, medicul va decide scăderea dozei. Pe de altă parte, dacă dozele administrate sunt prea mici, crește riscul formării cheagurilor sangvine, pacientul nefiind protejat împotriva emboliilor (ex. AVC). În acest caz, este necesară creșterea dozei de acenocumarol administrată. În general, se urmarește menținerea INR terapeutic între 2 – 3.

IMPORTANT. Modificarea tratamentului se realizează numai de către medicul dumneavoastră curant. În cazul apariției sângerărilor semnificative (vezi mai sus) întrerupeți tratamentul cu acenocumarol (Sintrom, Trombostop, Acenocumarol etc.) și prezentați-vă de urgență la medic.

În timpul tratamentului anticoagulant sunt contraindicate injecțiile intramusculare și subcutane (risc de apariție a hematoamelor).

În cazul necesității efectuării unor manevre cu potențial de sângerare (ex. extracții dentare, intervenții chirurgicale etc.) informați medicul despre tratamentul anticoagulant pe care îl urmați.

Tentativa de conversie a fibrilației atriale la ritm sinusal se poate efectua fie medicamentos, cu amiodarona, propafenona, flecainida etc. (conversia medicametoasă), fie electric (conversia electrică). Aceasta din urma se realizează sub sedare ușoară și de scurtă durată, prin administrarea unui șoc electric extern de intensitate variabilă, cu posibilitatea restaurării ritmului sinusal.

În ultimii ani, a devenit disponibilă posibilitatea tratamentului intervențional, prin ablație prin radiofecvența sau crioablație a fibrilației atriale, cu rezultate variabile.